„Îmi cer scuze” – când rușinea vorbește în locul nostru
De câte ori ți s-a întâmplat să spui „Îmi pare rău”… fără să fi greșit cu adevărat?
Această expresie, rostită reflexiv de mulți oameni în contexte banale sau inofensive, poate semnala ceva mai profund decât politețea: o rușine înrădăcinată, adesea invizibilă, dar persistentă.
Rușinea – o emoție socială cu dublu tăiș
Rușinea este o emoție fundamentală, menită să regleze comportamentul social. Ea ne semnalează când am încălcat așteptările celorlalți sau când am făcut ceva ce percepem ca fiind „inacceptabil”. În doze moderate, rușinea ne ajută să ne dezvoltăm empatia și responsabilitatea.
Însă atunci când apare frecvent, în absența unei reale ofense, ea devine un indicator al unei imagini de sine afectate. Persoana care spune mereu „îmi cer scuze” fără un motiv clar, exprimă de fapt o credință mai veche și mai dureroasă: „eu sunt greșit(ă)”, „prezența mea deranjează”, „nu merit să ocup spațiu”.
Aceasta nu mai este o simplă emoție, ci o stare cronică de rușine care afectează în mod profund stima de sine și relațiile interpersonale.
Cuvintele nu trădează întotdeauna rușinea. Comportamentele — da.
Rușinea cronică nu se exprimă doar verbal. Ea se manifestă și prin:
-
- nevoia excesivă de aprobare;
-
- evitarea conflictelor cu orice preț;
-
- dificultăți în a pune limite;
-
- retragere din situații sociale;
-
- un autocritic interior sever și neîndurător.
Toate acestea au la bază o narațiune internă negativă: „Nu sunt suficient de bun(ă)”.
Vindecarea: un proces neuropsihologic
Partea luminoasă a acestui tablou vine din cercetările recente în neuroplasticitate. Creierul uman este capabil să creeze noi circuite neuronale la orice vârstă, mai ales în contexte relaționale sigure și prin practici psihoterapeutice constante.
Aceasta înseamnă că putem învăța să înlocuim narațiunile vechi cu unele noi, mai blânde, mai reale. Putem învăța să ne spunem:
„Am dreptul să fiu aici.”
„Greșelile mele nu mă definesc.”
„Pot avea o relație bună cu mine însumi/însămi.”
În terapie, construim împreună aceste noi rute cognitive și emoționale, care susțin o imagine de sine sănătoasă, centrată pe compasiune, autenticitate și apartenență.
În concluzie
„Îmi cer scuze” nu e întotdeauna un gest de politețe. Uneori, e vocea rușinii care s-a instalat adânc în structura noastră psihologică.
Dar vestea bună este că putem rescrie această voce. Putem învăța să trăim dintr-un spațiu de încredere, nu de rușine.
Chiar dacă rușinea a fost un limbaj al supraviețuirii, nu trebuie să fie și limbajul vindecării.
Bibliografie
1. Brown, B. (2006). Shame Resilience Theory: A Grounded Theory Study on
Women and Shame. Families in Society, 87(1), 43-52.
2. Gilbert, P. (2009). The Compassionate Mind. New Harbinger Publications.
3. Lewis, H. B. (1971). Shame and Guilt in Neurosis. International Universities
Press.
4. Schore, A. N. (2012). The Science of the Art of Psychotherapy. Norton &
Company.
5. Siegel, D. J. (2010). The Developing Mind: How Relationships and the Brain
Interact to Shape Who We Are. Guilford Press.
6. Cozolino, L. (2017). The Neuroscience of Psychotherapy: Healing the Social
Brain (3rd ed.). Norton & Company.
7. van der Kolk, B. (2014). The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body
in the Healing of Trauma. Viking.
